Asta e tot ce simt. Am zis undeva pe aici  ca am invatat sa privesc moartea in fata si sa nu ma tem de ea … dar ce te faci cand tarfa ( moartea) loveste in persoanele dragi, chinuindu-le si omorandu-le putin cate putin in fiecare zi chiar in fata ta? Nu de mult eram eu in situatia in care sa o privesc, nu stiu cum am reusit sa o inving, desi poate ca nu asta mi-am dorit la momentul respectiv, am mai avut o intalnire cu ea , dar din nou nu m-a vrut, si nu am sa mai amintesc de trecutul meu, unde am mai avut intalniri cu ea … Din pacate tatal meu, caci de el este vorba, nu poate castiga … lupta cu o boala necrutatoare, care il omoara incet de cred eu un an ( eu stiu abia din mai anul trecut ) … Astazi am primit verdictul final, si cea mai neplacuta veste pe care o puteam primi.

Cand ma gandesc ca  s-a lasat pe el in ultimele luni pentru mine imi vine sa-mi dau palme … Stiu ca aceste lucruri sunt inevitabile in viata, dar nu ma simt pregatit deloc pentru asa ceva. Pana sa ma internez eu era “sanatos”, adica nu dadea impresia unei inrautatiri subite a starii sale, de cand am ajuns acasa, merge din rau in mai rau …iar acum intr-o stare critica.

Iubita :x: off
Iubita :x: nush ce sa`ti zic

Nici nu cred ca sunt multe de zis … nici un cuvant din lumea asta nu mi-ar putea usura situatia. Sunt unii oameni care trec prin lucruri mult mai groaznice decat mine, si totusi sunt mai optimisti, dar mai stiu ca orice om are limita lui, iar eu se pare ca mi-am depasit de foarte mult timp limita. Eu mi-am pierdut demult orice urma de optimism. Toate lucurile din jurul meu iau des o intorsatura foarte dureroasa pentru mine, iar la momentul actual cred ca pot spune oficial ca nu mai am ce sa patesc mai rau decat ce am patit pana acum ( poate ca ma grabesc cand spun asta … )