Simt cum ajung la capatul puterilor. Pur si simplu ma simt descurajat, ma simt prost, ma simt foarte inutil.

Deseori imi vine sa-i ascult sfatul unui prieten care mi-a spus sa plec si sa nu ma mai uit inapoi. Sa fug de Ploiesti, de Romania, de tot ceea ce ma inconjoara.  Simt ca nu mai am nici macar puterea sa mai urasc pe altii. Am ajuns sa ma urasc pe mine pentru ca mai exist. Nu inteleg de ce nu pot fi ca restul, sa-mi bag pula si sa mi se rupa de toate. Sa nu mai imi pese ca de reprosurile mamei mele, ale prietenilor, ale tuturor. Ce pula mea vina am eu ca am fost si  ca sunt bolnav ? Daca tot reprezint o asa mare povara trebuiau sa ma lase sa mor si gata, era mai bine pentru toata lumea, nu mai eram nici o povara, nici nimic din tot ce mi se reproseaza acum.

Mi s-a reprosat de mai multe ori usurinta cu care spun asta, poate ca asa sunt eu, mai batut in cap, dar pur si simplu nu mai pot si nu mai rezist. E un gand pervers, stiu, poate ca am luat-o razna, poate ca am innebunit…

Am prieteni care ma incurajeaza, care imi spun sa trec peste, dar e usor sa vorbesti cand totul e ok in viata ta si habar nu ai prin cate trec eu. Le multumesc pentru ajutor, dar de doi ani o tin din dezamagire in dezamagire, si se pare ca am ajuns la capatul puterilor. Am pierdut vise, am pierdut sau voi pierde persoane dragi ( pe tatal meu il vad cum se stinge chiar sub ochii mei, de exemplu). Eu trebuie sa-i inteleg mereu pe toti, dar pe mine oare ma mai intelege cineva? Eu eram de parere ca nimeni nu iti face ce vrea, ci toti iti fac ceea ce ii lasi tu sa-ti faca, dar se pare  ca am ajuns la punctul in care orice as zice sau face ar inrautati si mai mult situatia.

Trebuie sa fac ceva cu mine, cu viata mea … Abia astept sa treaca perioada asta de “lahuzie”, sa ma pot misca, sa fac orice ca sa scap din acest ” 8 mile road” care pare a nu se mai termina .