Stiu ca nu am mai scris de un timp, si Cristi ma cearta (ar vrea el :P ), dar sper ca incet incet sa scriu ca lumea. Ca ma da Cristi afara si nu ma mai plateste…ya right :))

Nu stiu ce sa scriu, adica stiu, dar nu am cuvinte. Nu stiu daca mai exista cuvinte in Dex, sa exprime totul. Probabil sunt, dar se pierd pe drum. Asa cum m-am pierdut si eu printre atatea tone de dezamagire, desi m-am agatat de un gram de fericire, tot nu am linistea de care am nevoie. Nu stiu daca o sa o am vreodata, probabil atunci cand sufletul meu va fi linistit.

Cand ma doare, tac. Cand urla, ii zic sa taca. Cand vorbeste, il ascult. Cand plange, ii sterg lacrimile. Cam asa sta treaba.

De ce nu mai am rabdare sa fiu ca inainte? De ce am rabdarea sa zambesc, cand stiu ca lumea mea se prabuseste? De ce am rabdare sa intind o mana, cand eu ma ridic singura? De ce am rabdare sa am grija de toti, si de mine nu? De ce am rabdare sa stiu ca totul va fii bine, dar nu schimb nimic? De ce am rabdare sa cladesc ziduri in jurul meu, dar nu pot darama vorbele care ma doboara? De ce am rabdare sa am grija sa nu ranesc, dar nu pot avea grija de sufletul meu?

Uneori imi mai doresc sa fiu fetita aia mica…care la antrenamente se julea mai mereu, pentru ca julaturile se vindeca mai repede decat sufletul frant.

Si intelege ceva… Ce mi-a placut odata imi place intotdeauna, pentru ca optiunea mea este motivata. Fie ca urasc, fie ca iubesc stiu clar de ce..

Ps. Poate ca nu stiu ce inseamna dragostea, dar stiu ca de tine ma leaga ceva…

I wake up (look up), it’s just me standing in the mirror
These fuckin’ walls must be talking, cuz man I can hear ‘em
They’re saying “You’ve got one more chance to do right”

Am inlocuit look up cu wake up. Te uitat in oglinda m-am uitat de mai multe ori. De trezit, m-am trezit de cateva zile.
A venit ziua judecatii. Asa cum spuneam, luni am tras niste linii si am dechis niste capitole. M-am convins pe mine ca asa nu este bine, si trebuie cumva sa ies, si sa scap. Dar mi-a fost teama. Mi-a fost frica ca o sa-mi vars frustrarile pe cei de langa mine. Dar nu este asa deloc, si ma bucur de acest lucru.
Maine este ziua cea mare, ziua pentru care respira orice urma de bucurie din sufletul meu. Parca nu mai am rabdare, ma simt nesigur, vreau sa vina mai repede, ca nu mai rezist. Toata saptamana m-am trezit bucuros gandindu-ma la aceasta zi. Mi-a trebuit mul timp sa-mi dau seama ce vreau cu adevarat, si ca nu mai pot ierta, ca nu mai are rost sa alerg dupa niste vise transformate in cosmar.
Oare sa fie asta decizia cea mai buna? Eu unul cred ca pentru mine este.
Numar secundele pana maine. Deja nu mai am rabdare, parca am asteptat atata timp ca sa ma innec la mal, ca al nostru. Dar nu. Am sa rezist, si o sa ma traiesc fiecare clipa.
Mai am o sansa sa fac ceea ce trebuie. Mai am o sansa sa fiu fericit, sa fiu bine. Si al dracului sa fiu daca o voi rata.
Culmea este ca nici eu nu stiu bine ce ma astepta maine, la rece vorbind. Dar simt ca este de bine.
Inchei articolul cu alte versuri, ale lui antifon.
Am avut soarele in ochi, am alergat prin stropi de ploaie
Am gresit, dar asta las pentru alta foaie.